PETELE SOLARE, MODELUL DE STEA GAZOASĂ ŞI ABSURDITĂŢILE FIZICII MODERNE
Cadrul actual
Soarele este cea mai apropiată stea de Pămînt. Deşi pentru noi pare ceva extraordinar, la scară largă, Soarele este considerat un corp ceresc banal, făcând parte din clasa spectrala G2V, clasă din care fac parte alte aproximativ 100 miliarde stele doar în galaxia noastră.
Ca şi compoziţie chimică, Soarele este alcătuit din 75% hidrogen şi 25% heliu procente de masă. Alte elemente chimice se găsesc in proporţii infime (approx. 0,1% procente de masă). Datorită acestei compoziţii, pe Soare ,,nu exista o crusta solidă si nici materie în stare lichidă", toată materia solară fiind în întregime în stare gazoasă.
În conformitate cu modelul teoretic actual, Soarele este o imensă masă de gaz ionizat, ce produce energie prin reacţii de fuziune nucleară ce au loc undeva în nucleu sau miez. Se consideră că temperatura în nucleul solar este de aproximativ 15 milioane grade şi presiunea în jur de 250 miliarde atmosfere. Zona unde se produc aceste reactii nucleare nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui, dar ea inmagazinează aproximativ jumatate din masa acestuia.
În urma reacţiei de fuziune, nucleele de hidrogen sunt transformate în heliu, cu emisia de cantităţi uriase de energie sub formă de fotoni gamma. În drumul său spre suprafaţă, aceşti fotoni sunt continuu absorbiţi şi re-emişi la temperaturi din ce în ce mai mici, astfel încît energia lor la nivelul fotosferei este deja în domeniul vizibil.
Zona radiativă ce înconjoară miezul solar, se remarca printr-o scadere puternica a densităţii si a presiunii, iar temperaturile coboară la valori de ordinul a un milion de Kelvin. La exteriorul zonei radiative avem o zonă convectivă în care transmiterea energiei facându-se sub forma curentilor de convectie către fotosferă.
Caracteristic stelelor G2V, fotosfera are o temperatură de aprox. 5800 K.
Vazută prin telescop, fotosfera se prezintă ca o retea de granule, aflate într-o permanenta agitaţie ce apar si dispar în câteva minute. Pe alocuri, suprafaţa Soarelui prezintă nişte pete mai întunecate, numite pete solare, care au fost foarte studiate dupa inventarea lunetei si a telescopului. Petele solare au un aspect întunecat pentru că ele sunt regiuni "reci", de doar 3500-4000 K, și respectiv mai puţin calde decât regiunile din jur. Ele sunt adeseori asociate în perechi, care se comportă ca polii unui enorm magnet. Pot ramâne vizibile timp de mai multe saptămâni. Numărul petelor care pot fi observate pe Soare variaza dupa un ciclu de aproximativ 11 ani.
Cauza apariţiei petelor solare nu este cunoscută în prezent. Se estimează că în formarea unei pete solare un rol important îl joacă câmpul magnetic general al Soarelui. Astfel la nivel local, cîmpuri magnetice puternice cauzează apariţia petelor solare. Câmpurile magnetice apar deja din faza premergătoare formării efective a petei solare. Aceste câmpuri îngreunează erupţia spre suprafaţă a gazelor fierbinţi. Acest lucru ar putea explica temperatura scăzută constatată în petele solare.
Cele mai frecvente pete sunt grupurile de pete bipolare sau asociaţii de pete sub formă de lanţuri. Acestea de regulă sunt grupuri de pete situate paralel cu o latitudine, care la capetele estice şi vestice prezintă polaritate magnetică opusă. După un ciclu de 11 ani, polaritatea petelor solare se schimbă.
Explicaţia propusă
Deşi subiectul de faţă nu are legătură directă cu electricitatea sau magnetismul, întreaga explicaţie a formării petelor solare se poate construi pe un postulat al noii teorii a magneticităţii care va fi detaliat în cartea Magneticitatea.
Acest postulat se poate formula astfel:Un lichid, neutru electric, în mişcare de rotaţie, în anumite condiţii, generează un câmp magnetic macroscopic.Un solid, neutru electric, în mişcare de rotaţie, în anumite condiţii generează un câmp magnetic macroscopic mai mic decît un lichid în rotaţie. Un gaz ionizat sau nu, în mişcare de rotaţie nu generează un câmp magnetic macroscopic.
O prima constatare care se desprinde din acest postulat e reprezentată de imposibilitatea unui corp gazos de a avea un câmp magnetic macroscopic de sine stătător. Chiar dacă materia acestui corp ceresc este sub formă de plasmă (gaz ionizat), nu este posibilă autoorganizarea acestei materii simultan cu mişcarile termice şi macroscopice ale gazului astfel încât să avem generat un câmp magnetic de sine stătător. Experimentele cu plasmă, în instalatii toroidale sau sferoidale pot arăta că noi putem confina, adică limita mişcarea acestei plasme într-un anumit volum şi atât.
În consecinţă actualul model stelar, în care materia se află sub formă de gaz ionizat e curată absurditate şi o ştiinţă raţională ar trebui să facă tot posibilul să-l evite. În 1994, adica acum aproape 2 decenii în urmă, am încercat să public o nouă teorie a gravitaţiei bazată pe mecanica fluidelor. Deşi teoria era capabilă să ofere o explicaţie raţională pentru o mulţime din enigmele fizicii actuale, cum ar fi: temperatura de 1,5 milioane de grade în atmosfera solară, accelerarea gazelor în cozile cometare proporţională cu volumul molar (22,4), etc., atât NASA, ESA, cât şi jurnalele ştiinţifice nu au fost interesate în publicarea sau aplicarea ei.
Din acea teorie lipsea un model stelar, care să explice cel puţin funcţionarea unei stele şi dacă e posibil evoluţia ei. În consecinţă, prezentul si viitoarele studii se vor focaliza pe anumite aspecte stelare curioase, care sunt deja cunoscute la nivel experimental dar sunt fie greşit interpretate fie deja uitate într-un sertar prăfuit.
Desigur că modelul stelar care se propune se bazează pe axioma că Soarele este un corp lichid. Nu stim exact ce se petrece în miezul acestui corp ceresc, dar din ce vedem la suprafaţă, putem considera că e un cazan în fierbere, care uneori are o fierbere liniştită alteori turbulentă. Rămâne să vedem dacă mecanica fluidelor în forma ei clasică este destul de potrivită să descrie mişcările care le observăm la suprafaţa acestui astru sau care le presupunem a avea loc la interior sau sunt necesare anumite amendamente.
Nu este cazul să ne repetăm aici, întrucât am analizat la câmpul magnetic al Pămîntului, faptul că mişcarea materiei sub formă ionizată în interiorul unui corp ceresc, nu este compatibilă cu existenţa unui cîmp magnetic autoîntreţinut de aceasta.
De aceea, în modelul care se propune, Soarele conţine hidrogen şi heliu sub formă lichidă şi la o temperatură superioară de 5800 K, această temperatură crescînd spre miezul soarelui. Chiar şi nucleul stelar, unde au loc reacţiile de fuziune, nu putem admite că e format doar din nuclee pozitive fără a avea si electronii corespunzători în imediata vecinătate. O temperatură de 15 milioane Kelvin, nu este capabilă să asigure stabilitatea materiei nucleare în absenţa electronilor la nivelul miezului stelar.
Petele solare şi anomalia luminozităţii soarelui
Cea mai simplă problemă rămasă încă nerezolvată și deja uitată de astronomia modernă, este ,,curioasa” corelaţie între activitatea solară şi strălucirea Soarelui (sau constanta solară). Deşi petele solare au o ,,temperatură” mai mică decăt media fotosferei şi ne-am aştepta ca un număr crescut de pete solare să ducă la o scădere a strălucirii Soarelui, situaţia este exact contrarie. Cu cât avem mai multe pete solare cu atât strălucirea Soarelui, şi implicit cantitatea de energie radiată de Soare este mai mare.
Explicaţia actuală referitoare la limitarea mişcării ,,gazelor fierbinţi” în ,,nişte cîmpuri magnetice” formate fără o explicaţie raţională, e direct contrazisă de observaţiile experimentale. Astfel petele solare sunt direct legate de mişcările de tip convectiv ce au loc sub fotosferă, şi există studii care arată că aceste pete au formă de con cu vărful îndreptat spre interiorul Soarelui.
În teoria propusă petele solare sunt o manifestare a unei activităţi turbulente a Soarelui mai precis o fierbere turbulentă. Chiar dacă la nivelul petei solare, emisia este diminuată datorită mișcărilor convective, cantitatea de căldură care e măsurată de un observator pe Pământ trebuie să fie mai mare per ansamblu față de cazul unei fierberi liniștite.
În consecinţă, mai multe pete solare, mai multă energie radiată în spaţiu, pe ansamblu. Desigur că în timpul fierberii turbulente, pe lângă energia sub formă de radiaţie, cazanul (Soarele) aruncă şi stropi (mai precis materie solară). Este deja un fapt constatat experimental că zona imediat vecină unei pete solare are o strălucire mult superioară fotosferei...
În teoria propusă, temperatura petelor solare nu poate fi de ordinul a 3500-4000 K. Acesta e doar un efect aparent. Întrucât în zona petelor solare, emisia de energie este mult diminuată, pentru un observator îndepărtat care măsoară temperatura pe baza energiei emise pe unitatea de suprafaţă, acea regiune va apărea cu o temperatură mai mică. Dar, care concept de temperatura il putem noi aplica pentru a caracateriza acest fapt? Este temperatura unei pete solare definita de cantitatea de energie emisa pe unitatea de suprafata? Si dacă din anumite cauze o regiune nu poate emite fotoni? Poate că în acest caz, temperatura la nivelul petei solare este cel putin egală sau chiar mai mare ca a fotosferei și emisia e crescută in vecinătatea petelor solare.
Chiar si din prisma ştiintei actuale, a accepta că temperatura petelor solare e mai mică decat a fotosferei apare ca o absurditate. De vreme ce petele solare reprezintă mişcări ale materiei venite din zona de convecţie a Soarelui, este imposibil ca această materie să aibă temperaturi de 3800 K.
Intensitatea cîmpului magnetic şi petele solare
O altă problemă rămasă nerezolvată pentru actualii fizicieni o reprezintă intensitatea câmpului magnetic la nivelul petelor solare. Din informaţiile actuale, câmpul magnetic general la nivelul fotosferei calme este de aproximativ un Gauss, cam dublul câmpului magnetic care e măsurat la nivelul suprafeței Pământului.
Însă, cum este posibil ca la nivelul unei pete solare câmpul magnetic să aibă valori medii între 2500-3500 Gauss care uneori pot să ajungă la 5000 Gauss? Știinţa actuală nu este capabilă să ofere un răspuns satisfăcător. Subiectul este complet evitat de tratatele de fizică sau de teoreticieni, pentru simplul motiv că nimeni nu a putut imagina un mecanism prin care să se asigure formarea unor asemenea câmpuri magnetice.
Aparent, un mediu ionizat, în care particulele au libertate de mişcare, cum presupune ştiinţa actuală ar putea justifică o aglomerare aleatorie de sarcini de acelasi fel şi o curgere a lor pentru un scurt interval de timp. Însă o asemenea aglomerare aleatoare ar putea genera, daca dam o estimare generoasă, un cîmp magnetic de câţiva gaussi. Pentru a explica formarea unui câmp magnetic de cîteva mii de gaussi şi care să persiste pentru luni de zile, trebuie ca să existe o cauză şi un mecanism specific. Or aşa ceva nu există și nu poate fi formulat în cadrul ştiinţei actuale.
O altă curiozitate care nici nu este menţionată deseori în textele ştiinţifice de referinţă, dar care e cunoscută de secole, o reprezintă deriva petelor solare în timpul unui demi-ciclu solar de 11 ani (fig. 1). Astfel, la începutul ciclului solar, petele apar la latitudini mari, 40-50°, rareori chiar 60°, şi pe măsura treceri timpului, petele se formează la latitudini din ce în ce mai mici, în apropierea ecuatorului solar; rareori se formează pete solare sub 5° latitudine. Deci practic avem o zonă preferată de formare a petelor solare intre 5° şi 40° latitudine.
Figura 1. Deriva petelor solare în timpul ciclului solar
În teoria care se propune, petele solare fac parte dintr-un ciclu general de mişcare a materiei în zona de convecţie a Soarelui. Astfel celulele de convecţie se formează la latitudini mari, şi apoi încep să coboare spre ecuator. Mişcarea de rotatie a materiei în celulele de convecţie are sensuri opuse în emisfera nordică faţă de emisfera sudică în timpul unui semiciclu de 11 ani. În zona ecuatorului solar, celulele de convecţie venind din emisfera nordică se întâlnesc cu celulele de convecţie venind din emisfera sudică şi se anihilează reciproc. Din această cauză, puţine pete solare sunt observate la latitudini mari (peste 45°), întrucât celulele de convecţie nu au atins maturitatea, sau la latitudini mici (sub 5°) unde acestea se anihilează reciproc.
În teoria care se propune, mişcarea unui lichid neutru electric poate genera un câmp magnetic, şi în consecinţă, fiecare celulă de convecţie generează un domeniu magnetic cu o anumită orientare, depinzînd de orientarea curgerii materiei în acea celulă.
În teoria care se propune, o pată solară nu este nimic altceva decât o celulă de convecție fragmentată....
Atunci cînd o celulă se fragmentează, domeniul magnetic asociat ei se fragmentează, şi automat se generează câmpuri magnetice puternice la nivel local (fig. 2). În teoria care se propune, apariţia câmpurilor locale puternice este o consecinţă a modificării curgerii în celulele de convecţie, eventual o consecinţă a fragmentării acestor celule de convecţie. Din această cauză petele solare ca perechi la suprafața fotosferei desi uneori, datorită turbulentei generale e dificil sa le vedem pe ambele simultan.
Figura 2. Apariţia cîmpurilor magnetice locale ca urmare a fragmentării celulelor de convecţie.
După un semiciclu de 11 ani, materia îşi schimbă sensul de rotatie în celulele de convecţie care se formează la latitudini mari. Atunci cînd aceste celule se deplasează spre ecuator şi se fragmentează, câmpurile magnetice care se formează au orientări opuse (fig. 3) faţă de cele generate în semiciclul anterior.
Figura 3. Schimbarea polarităţii petelor solare după un semiciclu
În teoria propusă câmpul magnetic al Soarelui e format din cel putin două componente.
O componentă a câmpului magnetic solar e dată de mişcarea de rotaţie generală a Soarelui în jurul axei proprii (Hrotatie) şi această componentă nu are nici o importanţă pentru subiectul prezent.
O altă componentă a câmpului magnetic solar este dată de convecţia materiei între nucleu şi fotosferă. Am putea spune că Soarele poate fi considerat ca având domenii magnetice similare unui magnet obişnuit, doar că în acest caz un domeniu magnetic e sinonim cu o celulă de convecţie. Prin însumarea efectelor magnetice produse de toate celulele de convecţie existente la nivelul Soarelui se obţine Hconvectie.
Cîmpul magnetic general al Soarelui va fi :
HSolar= Hrotatie+ Hconvectie
Deși procentul de masă solară care asigură convecţia este reprezentat de câteva procente din masa Soarelui, Hconvectie poate contribui cu o cotă mult mai mare la câmpul magnetic general al Soarelui.
Însă independent de valoarea generală a Hconvectie, atunci când o asemenea celulă de convectie, sau un domeniu magnetic la nivelul Soarelui este perturbat sau fragmentat, valorile cîmpului magnetic local care se generează sunt apreciabile.
Deşi e posibil să aibă loc și o inversie generală a câmpului magnetic al Soarelui o dată la 11 ani, acest lucru e puțin probabil în absența unei cauze clare. De aceea în teoria care se propune schimbarea câmpului magnetic al peteor solare e doar un fenomen local cauzat de o schimbare a sensului de mișcare a materiei în celulele de convecție. Desigur că la nivelul tehnicii actuale, cu atâţia sateliţi în orbita circumterestră sau sonde care efectuează mişcări circumsolare, se pot face verificări ale aceste ipotetice schimbări de polaritate a câmpului magnetic general al Soarelui. Însă ştiinţa actuala preferă să arunce banii pe nimicuri ....
În timpul unei activităţi solare reduse, celulele de convecţie funcţionează la randament maxim, si nu avem pete solare de dimensiuni apreciabile. Putem spune ca fierberea are loc liniştit. Granule se formează şi se resorb în mod continuu la suprafaţa fotosferei.
În momentul în care celulele de convecţie nu sunt capabile să dreneze energia către exterior, funcţionarea acestora e perturbată şi consecinţele sunt variate, depinzînd de modul cum celula de convectie reuşeşte să acumuleze până la un anumit moment acest exces de energie şi apoi să îl elibereze.
La acest moment avem puţine informaţii despre celulele de convecţie şi cum funcţionează ele cu adevărat. Cercetarea actuală în domeniu se rezumă la discuţii despre prioritatea observării petelor solare în trecut sau a ciclurilor solare în prezent precum şi prevederea catastrofelor terestre in viitor datorită lipsei petelor solare sau a unei ipotetice furtuni solare. Ştiinţa a ajuns pe post de măscărici, iar oamenii de ştiinţă pe post de clovni. Aşa se întâmplă când sunt bani dar nu sunt idei ...